Intotdeauna am crezut din tot sufletul ca actiunile noastre vorbesc mai tare decat cuvintele, ca ele ne definesc mai degraba decat ceea ce spunem si decat felul in care ne descriem noi pe noi insine. Sigur ca nu intentionez vreo secunda sa dau cuvintelor o mai mica importanta decat cea care li se cuvine, mai ales ca sunt un om care lucreaza cu cuvinte si care le intelege puterea. Cu toate acestea, atunci cand nu sunt sprijinite de actiuni, cuvintele tind sa se devalorizeze pana la a nu mai insemna nimic.
Ma gandesc la copiii mici, care simt nevoia sa auda din partea parintilor atunci cand se supara pe ei ca ii iubesc, ca nu sunt suparati, ca sunt cei mai cuminti si cei mai frumosi. Pentru ca sunt inca mici, ei nu reusesc sa inteleaga sentimentele parintilor din felul in care acestia se comporta si nu stiu ca sunt iubiti daca nu li se spune acest lucru, insa odata cu inaintarea in varsta, chiar si copiii simt puterea faptelor mai degraba decat pe cea a vorbelor. Vorbele sunt usor de spus si greu de sustinut de catre fapte si tocmai de aceea inca de mici parintii isi invata copiii sa nu aiba incredere in vorbe, sa nu se increada in persoane care le promit marea cu sarea, ci sa fie atenti la tot ce se intampla in jurul lor. Imi amintesc de sfaturile parintilor care imi spuneau sa nu am incredere intr-o persoana decat atunci cand se dovedeste demna de increderea mea. Si cum altfel se poate dovedi un om demn de incredere daca nu prin faptele sale…?
Vorbele nesustinute de fapte nu pot inspira incredere, la fel cum niciun om care mai mult vorbeste decat face nu poate inspira incredere.