My Blog List

trenul plumbuit

Cu E. despre furie; de acord că societăţile sunt în amorţire.
       Furia nu e simplă indignare. E un sentiment de fierbere mută. Ea nu se ‘exprimă’. Dacă ieşi pe străzi şi-ţi strigi indignarea, încă mai ai încredere în dialog, crezi că celălalt te poate auzi şi înţelege. A striga spre celălalt, fie şi insulte, e o probă a iubirii de semeni. În furie, în acea mânie mută şi neagră, totul s-a terminat. Nu poţi să-i reproşezi unui ins furios că nu a recurs la dialog; furia nu verbalizează.
       Revoluţiile au fost posibile nu pentru că nu s-a ‘purtat un dialog’ din timp cu manifestanţii, ori pentru că nu s-au făcut vagi reforme, ori pentru că revoluţionarii n-au fost compromişi sau atraşi abil de partea puterii. Lecţia stranie a istoriei e că nimic nu se mai poate ‘face’, de la un moment dat. Există un fel de ‘noduri’, de praguri de intensitate, de fundături ale raţionalităţii unde nici o ameliorare nu mai e posibilă. Nici o funcţie locală nu l-ar fi putut opri pe micul notabil Robespierre, şi nici o acţiune ‘trenul plumbuit’ al lui Lenin spre Moscova. Amatorii de istorie contrafactuală cred mereu că lucrurile ar putea fi ocolite, cu un pic de bunăvoinţă, dialog şi Prozac. (Sunt, de altfel, şi amatorii de teorii conspiraţioniste, în care imprevizibilul e evacuat.) Dar furia te scoate din praxis şi factualitatea concretă. Un ins furios nu mai discută, pentru că nu mai aşteaptă ceva. Un ins furios pune foc. În general, nu are impresia că lucrurile au vreun sens. Cineva furios, de pildă, nu scrie. Pentru el nu mai există nici un om, în prezent sau în viitorul probabil, pe care să-l poată numi semen sau cititor. Dacă se sinucide, nici o ‘terapie’ nu l-ar fi putut opri din timp; cred că n-am învăţat modestia. E de obicei acelaşi sinucigaş care nu lasă în urmă vreun bilet; sinucigaşul fără cititori. Când nişte soldaţi furioşi se dezlănţuie asupra unui oraş cucerit, nu se mai pot evita atrocităţile. Nici un comandant nu va avea destulă autoritate pentru a opri jafurile, violurile, abuzurile, până când intensitatea furiei scade şi ea devine altceva. Nu e adevărat că ruşii intraţi în Berlin ar fi putut să nu violeze, şi cei intraţi în Bucureşti să nu smulgă sordid pardesiuri şi ceasuri. Nu e adevărat că se putea în general ‘face’ ceva.
       Există un ‘fatum’ el furiei: ea trebuie să se exercite. Durata neobişnuit de mare uneori probează dependenţa de furie, de distrugerea, teroarea şi plăcerea răului, o durată alimentată din ea însăşi, un continuum.
       Etiologia cea mai comună e umilirea sistematică. Furia e o agonie. Literalmente trebuie să ne imaginăm un muribund zvârcolindu-se în umilinţă, cineva împins în afara celor vii.
       Deschizi televizorul, vezi o ‘manifestaţie’ pentru nu ştiu ce revendicări; e un spectacol aproape comic. N-ai impresia că ştiu ce e furia, umilinţa continuă, spaima, drumul acela fără ieşire; nu a fost atins în nici un fel un paroxism. Societăţile occidentale, comunităţi de balerine, practică în spaţiul străzii protestul diafan. Nu există nici ‘criză’, nici zvon de revoluţie sau disponibilitate spre revoltă; după cum nici instinct de conservare sau luciditate pentru viitor. Suntem mult în copilăria agoniei. În treacăt, nu cred că nişte conducători au avut vreodată supuşi mai docili. Dar pentru asta trebuie să-ţi pese de timpuri, să crezi în oameni; pe scurt, tot felul de plictiseli de acest tip.