Plouă rece și mărunt, iar impresia mâinilor vinete ale omului care începe să-mi spele mașina mă face să mă refugiez în cămăruța de după ușa grea de tablă ruginită, unde fusesem îmbiat încă de la început să mă duc.
- Șefu, nu vezi ce urât plouă, du-te și mata acolo înăuntru, îmi spusese omul, slab, uscat și aproape chel, dar cu siguranță nu mai bătrân de vreo 35 de ani, în timp ce pregătea spuma menită să îndepărteze praful atât de bucureștean de pe mașină.
În spatele ușii ruginite, șase bărbați stau în jurul unei sobe improvizate, pe care se odihnește un bol murdar și ciobit, umplut cu apă. Aburi mulți se ridică încet deasupra bolului, soba produce un fum înecăcios, greu și adormitor… Un angajat își ține mâinile înghețate asupra bolului, din cizmele de cauciuc se scurg firicele de apă rece.
Mă așez pe singurul scaun liber și mă uit în jur. La un birou improvizat un burtos jovial se joacă cu telefonul mobil și cu o legătură de chei. Alt burtos îi ține companie, în timp ce restul – angajații spălătoriei pesemne – tac. Burtosul e arab, îl trădează accentul. Toți se uită la Realitatea TV, unde se discută despre criză.
Ușa de fier ruginit se deschide încet-încetișor și un bătrânel gângav, sprijinit într-un baston hodorogit și încotoșmănat cu un căciuloi de astrahan tras până peste urechi, pășește șovăielnic în camera îngustă. Arabul îi oferă un scăunel, moșul ia loc și începe să vorbească. De-abia îi deslușesc cuvintele, arabul dă din cap, moșului îi curge salivă din colțul gurii, dar vorbește, vorbește fără încetare. Brusc, uimitor de sprinten, saltă de pe scăunel, se îndreaptă spre ușa în dreptul căreia se oprise o bătrână…
- Las că vin, maică, vin acuma, las că n-am murit, las că mergem mâine la piață dacă n-o mai ploua, zice moșul și dă cu bastonul în ușă.
Arabul zâmbește ironic. Moșu, zice, voia bani. E proprietarul spațiului spălătoriei și vrea chiria în avans. N-are arabul bani, e criză, azi a avut doi clienți. Cred că sunt al doilea. Nu înțelege moșul asta, vrea banii. Dolarii, dolarii, zice arabul. Las, zice, are moșul dolari destui. 30.000. Îi ține în pod, zice, să nu îi găsească fiu-su. Că nu îi lasă nimic lu fiu-su, că nu îi cumpără pâine. Nici nevastă-sa nu îi cumpără, poate nu-i lasă nici ei nimic, baba dracului. Zice arabul și trosnește cu cheile multe și mari pe masa de fier.
Mă îneacă fumul sobei stricate, mi s-a făcut somn și mă doare capul. Fug afară, unde plouă în continuare, rece și mărunt. Omul n-a terminat de spălat mașina, dar prefer să stau afară. Lângă mine, aproape imperceptibil, pe soclul gardului de sârmă împletită, moșneagul privește strada goală. Își ține căciuloiul în mână și de pe fruntea cheală niște stropi mici și reci se preling grăbit pe paltonul ponosit…
- Șefu, nu vezi ce urât plouă, du-te și mata acolo înăuntru, îmi spusese omul, slab, uscat și aproape chel, dar cu siguranță nu mai bătrân de vreo 35 de ani, în timp ce pregătea spuma menită să îndepărteze praful atât de bucureștean de pe mașină.
În spatele ușii ruginite, șase bărbați stau în jurul unei sobe improvizate, pe care se odihnește un bol murdar și ciobit, umplut cu apă. Aburi mulți se ridică încet deasupra bolului, soba produce un fum înecăcios, greu și adormitor… Un angajat își ține mâinile înghețate asupra bolului, din cizmele de cauciuc se scurg firicele de apă rece.
Mă așez pe singurul scaun liber și mă uit în jur. La un birou improvizat un burtos jovial se joacă cu telefonul mobil și cu o legătură de chei. Alt burtos îi ține companie, în timp ce restul – angajații spălătoriei pesemne – tac. Burtosul e arab, îl trădează accentul. Toți se uită la Realitatea TV, unde se discută despre criză.
Ușa de fier ruginit se deschide încet-încetișor și un bătrânel gângav, sprijinit într-un baston hodorogit și încotoșmănat cu un căciuloi de astrahan tras până peste urechi, pășește șovăielnic în camera îngustă. Arabul îi oferă un scăunel, moșul ia loc și începe să vorbească. De-abia îi deslușesc cuvintele, arabul dă din cap, moșului îi curge salivă din colțul gurii, dar vorbește, vorbește fără încetare. Brusc, uimitor de sprinten, saltă de pe scăunel, se îndreaptă spre ușa în dreptul căreia se oprise o bătrână…
- Las că vin, maică, vin acuma, las că n-am murit, las că mergem mâine la piață dacă n-o mai ploua, zice moșul și dă cu bastonul în ușă.
Arabul zâmbește ironic. Moșu, zice, voia bani. E proprietarul spațiului spălătoriei și vrea chiria în avans. N-are arabul bani, e criză, azi a avut doi clienți. Cred că sunt al doilea. Nu înțelege moșul asta, vrea banii. Dolarii, dolarii, zice arabul. Las, zice, are moșul dolari destui. 30.000. Îi ține în pod, zice, să nu îi găsească fiu-su. Că nu îi lasă nimic lu fiu-su, că nu îi cumpără pâine. Nici nevastă-sa nu îi cumpără, poate nu-i lasă nici ei nimic, baba dracului. Zice arabul și trosnește cu cheile multe și mari pe masa de fier.
Mă îneacă fumul sobei stricate, mi s-a făcut somn și mă doare capul. Fug afară, unde plouă în continuare, rece și mărunt. Omul n-a terminat de spălat mașina, dar prefer să stau afară. Lângă mine, aproape imperceptibil, pe soclul gardului de sârmă împletită, moșneagul privește strada goală. Își ține căciuloiul în mână și de pe fruntea cheală niște stropi mici și reci se preling grăbit pe paltonul ponosit…