Scrisesem mai de mult un comentariu despre criza economică. De la momentul acela, în care eram convins că nu poate să fie dracul atât de negru pe cât ni-l prezentau analiştii occidentali, iată că au trecut câteva luni, în care situaţia celor mai multe companii din România s-a agravat, ca urmare a prăbuşirii cererii, atât interne, cât şi externe, dar mai ales ca urmare a bâjbâielii fără precedent în materie de politici economice, pe care o demonstrează acest guvern pedelisto-pesedist, deci fesenist.
Dacă până la urmă am înţeles de ce este necesar să ne împrumutăm cu aproape 20 de miliarde de Euro de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Uniunea Europeană, mă strădui să pricep de câteva săptămâni care sunt raţiunile care îl mână pe aiuritul şi aiuritorul ministru al Finanţelor în războiul impozitului forfetar.
În condiţiile în care mai toate statele Europei se luptă să-şi păstreze companiile (de la giganţii industriei auto până la florăria de la colţ) în viaţă, guvernul României se chinuie să omoare şi bruma de spirit antreprenorial, iniţiativă privată şi capital autohton care s-au constituit în anii creşterii economice de după anul 2000. Pentru că nu cred că mai este nevoie de niciun argument care să demonstreze că introducerea acestui impozit obligatoriu pe pierdere (că asta este până la urmă) va duce la ruinarea unor afaceri precum şi la construirea unor bariere la intrarea pe piaţă, a căror trecere va pune pe gânduri mulţi potenţiali antreprenori. Cu tot ce rezultă de aici: închiderea unor afaceri creatoare de locuri de muncă, şomaj, obligaţia statului de a plăti ajutoare de şomaj celor care au contribuit la fondul respectiv, deci cheltuieli mai mari ale bugetului de asigurări sociale de stat, toate coroborate cu scăderea pe termen mediu şi lung a încasărilor bugetului de stat, întrucât este evident faptul că foarte mulţi antreprenori vor căuta forme de evitare a acestui impozit.
Împotriva impozitului forfetar ajunge până la urmă un singur argument, atâta timp cât toate ideile de bun simţ economic şi de politici economice aplicate corect par să-l lase rece pe administratorul de combinate siderurgice şi fabrici de marmură care este domnul Pogea.
Este vorba de faptul că impozitul forfetar contravine acquis-ului comunitar, acesta interzicând statelor UE impozitarea cifrei de afaceri. Aşadar, ne rămâne speranţa că guvernanţii nu vor încălca o normă europeană, pe care s-au angajat să o respecte prin tratatele semnate şi asumate de România.
Punct şi de la capăt.
N-avem probleme suficiente, ne mai facem câteva. Predictibilitatea politicilor economice? Zero. Seriozitatea promisiunilor guvernamentale? Zero. Câte din măsurile aşa-zis anti-criză prezentate în ianuarie s-au materializat şi se aplică? Niciuna. Câte lucrări de infrastructură au pornit? Niciuna. Câte facturi restante a achitat statul din ianuarie şi până acum? Prea puţine. Câte fonduri europene s-au deblocat, câte noi proiecte au fost puse pe roate? Habar n-avem. Câte măsuri reale de diminuare a cheltuielilor publice neesenţiale s-au aplicat? N.N. Mai mult decât atât, s-au luat măsuri de alocare a unor fonduri publice pe proiecte absolut neviabile, cum este cel al tichetelor de vacanţă pentru angajaţii statului care vor costa bugetul mai mult decât va aduna domnul Pogea din impozitul forfetar în 3 ani. Bravo!
În condiţiile acestea, optimismul comentariului meu anterior, cel din ianuarie, era exagerat. Cred în continuare că mecanismele crizei ascund şi foarte multe oportunităţi, dar m-am convins că avem darul de a ne-o face cu mâna noastră. De a înrăutăţi dinadins o situaţie şi aşa prea puţin roză!
Un fapt divers: În Ungaria, mult mai afectată de criză, Parlamentul a învestit un nou guvern, condus de un tehnocrat pe nume Gordon Bajnai. Noul cabinet este alcătuit din mai mulţi specialişti şi mai puţini politicieni decât precedentul şi are deviza: “Un guvern, un an, un forint”. Va sta în funcţie un an, până la următoarele alegeri legislative, iar salariul miniştrilor este de un forint.
Dacă până la urmă am înţeles de ce este necesar să ne împrumutăm cu aproape 20 de miliarde de Euro de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Uniunea Europeană, mă strădui să pricep de câteva săptămâni care sunt raţiunile care îl mână pe aiuritul şi aiuritorul ministru al Finanţelor în războiul impozitului forfetar.
În condiţiile în care mai toate statele Europei se luptă să-şi păstreze companiile (de la giganţii industriei auto până la florăria de la colţ) în viaţă, guvernul României se chinuie să omoare şi bruma de spirit antreprenorial, iniţiativă privată şi capital autohton care s-au constituit în anii creşterii economice de după anul 2000. Pentru că nu cred că mai este nevoie de niciun argument care să demonstreze că introducerea acestui impozit obligatoriu pe pierdere (că asta este până la urmă) va duce la ruinarea unor afaceri precum şi la construirea unor bariere la intrarea pe piaţă, a căror trecere va pune pe gânduri mulţi potenţiali antreprenori. Cu tot ce rezultă de aici: închiderea unor afaceri creatoare de locuri de muncă, şomaj, obligaţia statului de a plăti ajutoare de şomaj celor care au contribuit la fondul respectiv, deci cheltuieli mai mari ale bugetului de asigurări sociale de stat, toate coroborate cu scăderea pe termen mediu şi lung a încasărilor bugetului de stat, întrucât este evident faptul că foarte mulţi antreprenori vor căuta forme de evitare a acestui impozit.
Împotriva impozitului forfetar ajunge până la urmă un singur argument, atâta timp cât toate ideile de bun simţ economic şi de politici economice aplicate corect par să-l lase rece pe administratorul de combinate siderurgice şi fabrici de marmură care este domnul Pogea.
Este vorba de faptul că impozitul forfetar contravine acquis-ului comunitar, acesta interzicând statelor UE impozitarea cifrei de afaceri. Aşadar, ne rămâne speranţa că guvernanţii nu vor încălca o normă europeană, pe care s-au angajat să o respecte prin tratatele semnate şi asumate de România.
Punct şi de la capăt.
N-avem probleme suficiente, ne mai facem câteva. Predictibilitatea politicilor economice? Zero. Seriozitatea promisiunilor guvernamentale? Zero. Câte din măsurile aşa-zis anti-criză prezentate în ianuarie s-au materializat şi se aplică? Niciuna. Câte lucrări de infrastructură au pornit? Niciuna. Câte facturi restante a achitat statul din ianuarie şi până acum? Prea puţine. Câte fonduri europene s-au deblocat, câte noi proiecte au fost puse pe roate? Habar n-avem. Câte măsuri reale de diminuare a cheltuielilor publice neesenţiale s-au aplicat? N.N. Mai mult decât atât, s-au luat măsuri de alocare a unor fonduri publice pe proiecte absolut neviabile, cum este cel al tichetelor de vacanţă pentru angajaţii statului care vor costa bugetul mai mult decât va aduna domnul Pogea din impozitul forfetar în 3 ani. Bravo!
În condiţiile acestea, optimismul comentariului meu anterior, cel din ianuarie, era exagerat. Cred în continuare că mecanismele crizei ascund şi foarte multe oportunităţi, dar m-am convins că avem darul de a ne-o face cu mâna noastră. De a înrăutăţi dinadins o situaţie şi aşa prea puţin roză!
Un fapt divers: În Ungaria, mult mai afectată de criză, Parlamentul a învestit un nou guvern, condus de un tehnocrat pe nume Gordon Bajnai. Noul cabinet este alcătuit din mai mulţi specialişti şi mai puţini politicieni decât precedentul şi are deviza: “Un guvern, un an, un forint”. Va sta în funcţie un an, până la următoarele alegeri legislative, iar salariul miniştrilor este de un forint.