N-am vrut. N-am vrut nici în ruptul capului să merg la Constanța. La Marea Neagră. Pe care am văzut-o ultima dată în 1997. Cu un an înainte făcusem o excursie, aproape inițiatică aș putea spune, în Dobrogea. Văzusem Tulcea, Sulina, Niculițel, Histria, Enisala, Babadag-ul, monumentul de la Adamclisi, Cheile Dobrogei, văzusem o lume de o simplitate copleșitoare și o sărăcie lucie, văzusem care mici și jerpelite, trase de măgăruși cărunți, și pepeni galbeni, munți de pepeni galbeni. Un pământ arid, sec, chinuit de o secetă cumplită. Și oameni slabi, arși de soare și de vântul plin de praf al Dobrogei.
Îmi aduc aminte și acum de baclavaua înecată în miere și nuci a turcului din Tulcea și de saramura de chefal de pe terasa grădinii de vară din Sulina, unde zile la rând eram singurii clienți, de chemaseră în a treia zi și o formație să cânte special pentru noi.
Cu amintirile acestea nealterate, am acceptat în cele din urmă ideea de a merge din nou în Dobrogea, de data aceasta la Constanța și Mamaia. Pe o minunăție de autostradă până la Cernavodă și apoi pe o șosea nițel îngustă, dar impecabilă.
Lăsând farmecul sălbatic al Mării Negre și îngusta plajă de la Mamaia la o parte, cu tonele de scoici sparte și câteva gunoaie incerte plutind în derivă, orașul și portul Constanța sunt o dezamăgire fără margini și fără excepție.
Un centru așa-zis istoric ruinat, zeci de clădiri din care au mai rămas doar fațadele, și acelea în prag de prăbușire iminentă, curți inundate de gunoaie, trotuare sparte, șosele pline de gropi, câini vagabonzi la tot pasul, clădiri execrabile cu termopane îndoielnice și sticlă hidoasă plantate între case vechi, lăsate în paragină, bijuteria Cazinoului cu geamuri sparte și lacătul pe ușă și, încă odată, gunoaie, gunoaie, gunoaie. Asta e Constanța,
Piața Ovidiu, celebră zice-se, pare un amalgam fără sens și scop. Portul Tomis? Nimic special. Restaurantul de profil din port? O bătaie de joc incredibilă, o mâncare submediocră și niște chelnerițe sictirite și urâte, literalmente urâte prin comportamentul infect, care la rugămintea mea de a mi se aduce o porție de gem (asta pentru a da gust unor papanași penibili) îmi răspund profund indignate că aceasta este imposibil, domnule, e imposibil, nu se poate. Nu permite rețetarul!?!
Imaginea de ansamblu? Un oraș rănit, al cărui centru, cu siguranță odată plin de farmecul portuar, plânge la fiecare colț, părăsit fiind de viață și de oameni, apoi cartiere imense, nemărginite, de blocuri, blocuri, blocuri. Nimic altceva decât blocuri. Constanța, odată al doilea oraș al României, marele port, orașul de importanță națională (m-am săturat de asemenea comentarii, pe care le tot citeam pe diverse forumuri, din partea unor constănțeni imbecili) nu e altceva decât un oraș maltrat și desfigurat de nepăsare, prost gust și hoție miticească, o rușine căreia nu îi pot găsi termen de comparație în niciun alt oraș din România pe care l-am văzut până acum.
Plec întristat. Mă alină șoseaua, prea bună ca să fie circulată doar trei luni pe an. Și mă fac să zâmbesc ironic lozincile scrise cu litere mari pe câte o placă ruginită de prin celebrele localități constănțene, care îmi aduc aminte de lozincile cooperativizării sau electrificării comuniste. Valu lui Traian, Murfatlar, Saligny. Lozincile sunt peste tot. PIETRUIREA TOTALĂ A ULIȚELOR DE PĂMÂNT. SĂ SCOATEM JUDEȚUL CONSTANȚA DIN NOROI. Haida-de, nene președinte de județ, care ți-ai pus numele sub acest îndemn plin de elan patriotic…
Din imaginea pe care am avut-o despre tărâmurile dobrogene, veche de aproape 13 ani, s-a ales definitiv zobul.
Îmi aduc aminte și acum de baclavaua înecată în miere și nuci a turcului din Tulcea și de saramura de chefal de pe terasa grădinii de vară din Sulina, unde zile la rând eram singurii clienți, de chemaseră în a treia zi și o formație să cânte special pentru noi.
Cu amintirile acestea nealterate, am acceptat în cele din urmă ideea de a merge din nou în Dobrogea, de data aceasta la Constanța și Mamaia. Pe o minunăție de autostradă până la Cernavodă și apoi pe o șosea nițel îngustă, dar impecabilă.
Lăsând farmecul sălbatic al Mării Negre și îngusta plajă de la Mamaia la o parte, cu tonele de scoici sparte și câteva gunoaie incerte plutind în derivă, orașul și portul Constanța sunt o dezamăgire fără margini și fără excepție.
Un centru așa-zis istoric ruinat, zeci de clădiri din care au mai rămas doar fațadele, și acelea în prag de prăbușire iminentă, curți inundate de gunoaie, trotuare sparte, șosele pline de gropi, câini vagabonzi la tot pasul, clădiri execrabile cu termopane îndoielnice și sticlă hidoasă plantate între case vechi, lăsate în paragină, bijuteria Cazinoului cu geamuri sparte și lacătul pe ușă și, încă odată, gunoaie, gunoaie, gunoaie. Asta e Constanța,
Piața Ovidiu, celebră zice-se, pare un amalgam fără sens și scop. Portul Tomis? Nimic special. Restaurantul de profil din port? O bătaie de joc incredibilă, o mâncare submediocră și niște chelnerițe sictirite și urâte, literalmente urâte prin comportamentul infect, care la rugămintea mea de a mi se aduce o porție de gem (asta pentru a da gust unor papanași penibili) îmi răspund profund indignate că aceasta este imposibil, domnule, e imposibil, nu se poate. Nu permite rețetarul!?!
Imaginea de ansamblu? Un oraș rănit, al cărui centru, cu siguranță odată plin de farmecul portuar, plânge la fiecare colț, părăsit fiind de viață și de oameni, apoi cartiere imense, nemărginite, de blocuri, blocuri, blocuri. Nimic altceva decât blocuri. Constanța, odată al doilea oraș al României, marele port, orașul de importanță națională (m-am săturat de asemenea comentarii, pe care le tot citeam pe diverse forumuri, din partea unor constănțeni imbecili) nu e altceva decât un oraș maltrat și desfigurat de nepăsare, prost gust și hoție miticească, o rușine căreia nu îi pot găsi termen de comparație în niciun alt oraș din România pe care l-am văzut până acum.
Plec întristat. Mă alină șoseaua, prea bună ca să fie circulată doar trei luni pe an. Și mă fac să zâmbesc ironic lozincile scrise cu litere mari pe câte o placă ruginită de prin celebrele localități constănțene, care îmi aduc aminte de lozincile cooperativizării sau electrificării comuniste. Valu lui Traian, Murfatlar, Saligny. Lozincile sunt peste tot. PIETRUIREA TOTALĂ A ULIȚELOR DE PĂMÂNT. SĂ SCOATEM JUDEȚUL CONSTANȚA DIN NOROI. Haida-de, nene președinte de județ, care ți-ai pus numele sub acest îndemn plin de elan patriotic…
Din imaginea pe care am avut-o despre tărâmurile dobrogene, veche de aproape 13 ani, s-a ales definitiv zobul.