Am avut si eu candva un iPhone. Jur ca a fost cel mai enervant telefon pe care l-am avut, ever! M-a enervat din prima clipa in care l-am deschis si nici macar nu mi l-am dorit, ci l-am acceptat pentru ca a insistat sotul meu. Poate de-aia a si murit asa repede, nu s-a simtit dorit la mine si el, smart fiind, a simtit. Desigur, glumesc. A murit pentru ca l-am scaldat in baie de limonada o noapte intreaga, fara sa imi dau seama, iar el a tot facut sfortari sa se aprinda, ceea ce l-a ars iremediabil. Nu l-am plans, deloc chiar.
Am plans dupa banii irositi pe el si de parere de rau ca m-am lasat convinsa sa intru in gloata posesorilor de iPhone, no offence… Am urat sa il incarc in fiecare zi, am urat ca nu vedeam sub nicio forma cine ma suna ziua in amiaza mare cand soarele stralucea deasupra ecranului, am urat ca se bloca in mijlocul aplicatiilor, dar cel mai mult am urat semnalul. Sau mai bine zis, lipsa lui. Cele trei luni pana l-am inecat iremediabil aproape mi-am pierdut cativa prieteni care se saturasera sa am mereu telefonul inchis. Cum sa le explic ca el e deschis, dar ca ei totusi nu pot da de mine? Bine, sincer vorbind asta ma deranjeaza si la S III-ul pe care il am acum. Comparativ, singurul lucru care mi-a placut la iPhone a fost dimensiunea, pentru ca nici Samsung-ul tip “paleta” nu ma face sa ma simt prea fericita.
Am descoperit de curand Galaxy S Duos si simt ca mi-am gasit perechea, cum s-ar spune, plus ca ma avantajeaza maxim ca pot folosi doua cartele in acelasi timp, ceea ce inseamna ca scap de o povara in plus. Dimensiunea e perfecta pentru un buzunar regular, pentru ca nu ies tot timpul din casa cu poseta dupa mine. In plus, se misca extraordinar de bine, pot sa jur ca mai bine decat raposatul iPhone.