un plictis mortal.

     Există de ceva vreme (un deceniu? două?) o foarte interesantă religie a optimismului. Aproape singura virtute recunoscută, azi, e evitarea autistă a realului. Despre cineva care spune poveşti roz se spune că ‘nu se lamentează’, ci abordează stenic, cât de curajos, viaţa. Animatori de televiziune propun invitaţilor lor să ‘încheie optimist’ (mister) o emisiune. Reportajele în saloane de incurabili vânează elemente de aparentă normalitate, un gest, un zâmbet, o frază neutră, pentru a alcătui un portret robust al normalităţii şi optimismului. Despre cineva bolnav se spune că ‘luptă’ cu boala. Bătrânii de la azil sunt îmbiaţi să-şi depene povestea de dragoste. S-au format specializări în fericirea de cartier periferic, în nenorocirea pozitivă, în optimismul de leprozerie. Din cele mai sinistre guri ale infernului se aud strigăte guturale: ‘Viaţa e minunată!’, înainte de a fi înghiţite de neant, către un public care nu trebuie contrariat inutil cu elemente de reflecţie. E cea mai interesantă figură a grotescului psihologic pe care am întâlnit-o, de multă vreme încoace. Cred chiar că nu se poate cita o altă epocă în care fuga de real s-a practicat în masă, benevol şi spontan, în consensualul negaţiei.
       Proba unei epoci depresive e optimismul sistematic. Evacuarea realului, ultima religie laică a Occidentului. Un eugenism al fericirii.
       Şi trebuie spus că toate astea sunt de un plictis mortal.