Ies din casa ametit, clatinindu-ma, dupa luni de imobilizare la pat, pe picioarele mele, liber, ca pasarea cerului, decis sa nu ma mai intorc niciodata in acel loc inspaimintator, unde, la inceput venisera vecinii, apoi cunoscutii, familia, atit cit imi mai ramasese, doctorii, asistentele, functionarii de la asistenta sociala, asa-zisii oameni de bine, saritori, care, chipurile, imi doreau binele fara sa le-o fi cerut, fara sa fi avut dorinta de a trai, peste voia mea, eu ma impacasem de mult cu soarta, cu destinul meu, fir-ar a dracului de viata, dar ei mi-l bagau pe git, profitind de incapacitatea mea fizica de a ma impotrivi, obligindu-ma sa sper, sa lupt, nici nu mai stiu cit, am pierdut notiunea timpului, nu ca asta ar fi fost important, nu, ci pentru ca fiecare clipa intoarsa din drum era grea si chinuitoare ca o piatra pusa in spate, fiindca trebuia s-o car pina sus, de unde cineva o rostogolea inapoi, silindu-ma ca pe Sisif sa reiau drumul, sa repet in fiecare zi acelasi calvar, acelasi chin fara rost, fara perspectiva, in comparatie cu sfirsitul, capitularea neconditionata, imbratisate de mine, dar neacceptate de ei, ca si cum ar fi fost vorba despre liberul lor arbitru, nu de al meu, da, asa se intimpla mereu, apare intodeauna cite cineva care se implica prosteste unde nu trebuie, decide in locul tau, iti impune principiile sale, gindurile sale, traieste in locul tau, isi fac statui singuri pe ruinele vietii mele, gata, de acum pot sa iau decizii singur, sa hotarasc in dreptul meu, cu capul meu, s-o caut pe Ema, daca o mai fi traind, n-a mai dat nici un semn de viata, probabil, crezuse ca-s mort sau cine stie ce-o mai fi crezut, nu ma intereseaza, dar vreau s-o regasesc sa-i multumesc pentru tot ce n-a facut pentru mine, fiindca a inteles ca nu doresc asta, s-o fi resemnat cu gindul, poate chiar si-a refacut viata, merita sa-si gaseasca fericirea, as fi fost de acord de la bun inceput, sunt de acord si acum, cind dau tircoale apartamentului ei, de la ultimul etaj, unde se vede lumina.