Spuma activa sau sampon auto

Spalarea masinii tale saptamanal o poate face pe aceasta sa arate ca noua tot timpul. Exista branduri speciale care produc detergenti profesionali cu o inalta putere de curatare atat in ceea ce priveste autoturismele cat si alte tipuri de materiale sau suprafete. Dar momentan ne axam pe cei pentru curatarea autoturismelor.
Utilizarea unor astfel de substante pot ajuta la curatarea masinii într-un mod mai bun, care poate fi esential pastrarii caroseriilor intr-o stare cat mai buna. Aveti  nevoie de substante care sa va poata ajuta sa curatati masina de pete, murdarie sau grasime si sa nu estompeze culorile sau sa matuiasca elementele lucioase. Trebuie sa aveti grija de culoarea masinii caci este esential pentru ca masina sa nu arate veche sau neingrijita.
Un sampon pentru masina poate fi de ajutor, dar nu va  indeparta cu succes si petele de grasime persistente care de obicei apar in urma unei vizite la mecanicul auto.
Aveti nevoie de ceva mai puternic si anume de spuma activa auto. Se gaseste pe piata la preturi avantajoase si ar eo putere de curatare ridicata fata de detergentul auto obisnuit.
La achizitionare trebuie sa fiti atenti ca produsul sa contina elemente sigure pentru dumneavoastra si mediu. Citit eticheta sa vedeti daca nu cumva contine produse chimice periculoase pentru piele sau pentreu caroseria masinii.
Utilizarea substantelor chimice speciale, sigure, nu este o problema, deoarece curata murdaria aflata pe masina.
Spalati masina complet cu spuma activa achizitionata si cu sistem de apa sub presiune. Acest lucru este esential pentru ca murdaria si alte materiale de pe caroserie sa poata fi indepartate in totalitate.
 Atunci cand presiunea este aplicata, aceasta expulzeaza murdaria  ce a fost in prealabil dizolvata de spuma activa.
Trebuie sa stiti ca masina nu poate fi spalata cu jetul sub presiune zilnic, dar o curatare cu o carpa moale pe unde este nevoile zilnic se poate face fara probleme.
 Cand masina este complet umeda trebuie sa se aplice spuma auto. Acesta trebuie sa fie agitata în mod corespunzator inainte de aplicare. Odataobtinuta spuma, o puteti utiliza cu o carpa umeda pentru a sterge masina.
Asigurati-va ca spuma activa ajunge  si la colturi cu usurinta si insistati unde sunt locuri cu murdarie mai veche.  Dupa ce ati terminat de aplicat spuma peste tot o puteti clati cu jetul de apa sub presiune. Insistati la colturi si in locurile mai greu de ajuns.
Lasati apoi masina la soare pentru a se usca si deja putetii vedea ca aveti  o masina noua în fata, care este curata si ordonata. Atunci cand masina este uscata complet se poate utiliza un polish care sa dea stralucire. Ceara auto este disponibila pe piata la toate magazinele de nisa si are ca scop principal conferirea unei straluciri autoturismului pentru ca acesta sa arate ca nou in permanenta sa nu se oxideze pe alocuri dar si protejeaza suprafata, culoarea si vopseaua.
Aceste servicii de splarea si ingrijire a masinii sunt disponibile in orice spalatorie auto, asadar daca nu aveti acasa dotarile sau locul necesar pentru a spala masina oricand puteti apela la o spalatorie cu incredere. Pentru a va asigura ca masina primeste tratamentul dorit de duneavoastra va puteti interesa inainte in legatura cu produsele de curatare folosite.

trenul plumbuit

Cu E. despre furie; de acord că societăţile sunt în amorţire.
       Furia nu e simplă indignare. E un sentiment de fierbere mută. Ea nu se ‘exprimă’. Dacă ieşi pe străzi şi-ţi strigi indignarea, încă mai ai încredere în dialog, crezi că celălalt te poate auzi şi înţelege. A striga spre celălalt, fie şi insulte, e o probă a iubirii de semeni. În furie, în acea mânie mută şi neagră, totul s-a terminat. Nu poţi să-i reproşezi unui ins furios că nu a recurs la dialog; furia nu verbalizează.
       Revoluţiile au fost posibile nu pentru că nu s-a ‘purtat un dialog’ din timp cu manifestanţii, ori pentru că nu s-au făcut vagi reforme, ori pentru că revoluţionarii n-au fost compromişi sau atraşi abil de partea puterii. Lecţia stranie a istoriei e că nimic nu se mai poate ‘face’, de la un moment dat. Există un fel de ‘noduri’, de praguri de intensitate, de fundături ale raţionalităţii unde nici o ameliorare nu mai e posibilă. Nici o funcţie locală nu l-ar fi putut opri pe micul notabil Robespierre, şi nici o acţiune ‘trenul plumbuit’ al lui Lenin spre Moscova. Amatorii de istorie contrafactuală cred mereu că lucrurile ar putea fi ocolite, cu un pic de bunăvoinţă, dialog şi Prozac. (Sunt, de altfel, şi amatorii de teorii conspiraţioniste, în care imprevizibilul e evacuat.) Dar furia te scoate din praxis şi factualitatea concretă. Un ins furios nu mai discută, pentru că nu mai aşteaptă ceva. Un ins furios pune foc. În general, nu are impresia că lucrurile au vreun sens. Cineva furios, de pildă, nu scrie. Pentru el nu mai există nici un om, în prezent sau în viitorul probabil, pe care să-l poată numi semen sau cititor. Dacă se sinucide, nici o ‘terapie’ nu l-ar fi putut opri din timp; cred că n-am învăţat modestia. E de obicei acelaşi sinucigaş care nu lasă în urmă vreun bilet; sinucigaşul fără cititori. Când nişte soldaţi furioşi se dezlănţuie asupra unui oraş cucerit, nu se mai pot evita atrocităţile. Nici un comandant nu va avea destulă autoritate pentru a opri jafurile, violurile, abuzurile, până când intensitatea furiei scade şi ea devine altceva. Nu e adevărat că ruşii intraţi în Berlin ar fi putut să nu violeze, şi cei intraţi în Bucureşti să nu smulgă sordid pardesiuri şi ceasuri. Nu e adevărat că se putea în general ‘face’ ceva.
       Există un ‘fatum’ el furiei: ea trebuie să se exercite. Durata neobişnuit de mare uneori probează dependenţa de furie, de distrugerea, teroarea şi plăcerea răului, o durată alimentată din ea însăşi, un continuum.
       Etiologia cea mai comună e umilirea sistematică. Furia e o agonie. Literalmente trebuie să ne imaginăm un muribund zvârcolindu-se în umilinţă, cineva împins în afara celor vii.
       Deschizi televizorul, vezi o ‘manifestaţie’ pentru nu ştiu ce revendicări; e un spectacol aproape comic. N-ai impresia că ştiu ce e furia, umilinţa continuă, spaima, drumul acela fără ieşire; nu a fost atins în nici un fel un paroxism. Societăţile occidentale, comunităţi de balerine, practică în spaţiul străzii protestul diafan. Nu există nici ‘criză’, nici zvon de revoluţie sau disponibilitate spre revoltă; după cum nici instinct de conservare sau luciditate pentru viitor. Suntem mult în copilăria agoniei. În treacăt, nu cred că nişte conducători au avut vreodată supuşi mai docili. Dar pentru asta trebuie să-ţi pese de timpuri, să crezi în oameni; pe scurt, tot felul de plictiseli de acest tip.

Politzer

    Surprins să aud la O. un elogiu al lui Politzer. Sărmanul Politzer, marxist candid şi materialist pasional, mai degrabă ‘revoltat’ decât revoluţionar, pe care-l descoperisem într-o ediţie din ’30 şi ceva a unui curs obscur, e prins, pus la zid şi împuşcat de nemţi în ’42. Fugise din Ungaria după eşecul lui Kun, şi după o trecere prin Viena şi o întrevedere cu Freud s-a stabilit la Paris. Beauvoir povesteşte certurile lui cu Sartre, prin ’29, agitându-se în plină stradă pentru a-i explica de ce e condiţionat în nonşalanţa existenţei de clasa din care provine… A fost o figură tragică şi entuziastă, de care astăzi nu mai pomeneşte nimeni.
       Dacă ar fi supravieţuit ar fi fost fără îndoială un ‘trezit’, un pocăit ideologic, târându-şi amărăciunea prin remuşcări şi reproşuri până la sfârşit. M-am întrebat de multe ori dacă eroii trebuie să moară – sau să trăiască pentru a vedea ce s-a ales din tot.

O ghicitoare pentru fiecare

Multi dintre voi cunosc ghicitori si poate si mai multi sunt cei ce au invatat despre natura si lucrurile inconjuratoare prin intermediul acestor mici enigme in versuri pe care parintii si bunicii le ofera de multe ori celor mici. Dar pe langa cele clasice mai tineti minte si alte ghicitori ?
Mi-am propus azi sa va prezint o astfel de ghicitoare, mai putin cunoscuta pe care am descoperit-o absolut intamplator in timp ce cautam cu totul altceva pe net. Este vorba de o ghicitoare de toamna, absolut potrivita pentru aceasta perioada din an cand frunzele copacilor s-au scuturat iar natura da primele semne ca iarna se apropie.
Au plecat spre ţări cu soare
Păsările călătoare,
Căci la noi e frig şi plouă.
Vântul bate cu putere
Frunzele-au căzut şi ele.
În cămară adunate
Stau la sfat fructele coapte
Nu este greu de ghicit
Ce anotimp a sosit ?

Ghicitoarea asta nu o mai auzisem niciodata chiar daca pare destul de comuna. Ea vine sa povesteasca pe scurt tot ceea ce se intampla atunci cand vara pleaca iar iarna se pregateste sa isi intre in drepturi. Sunt trei luni in care pasarile calatoare isi parasesc cuiburile in cautarea unor locuri mai calde "caci la noi e frig si ploua" iar vantul incepe sa bata cu putere, scuturand copacii de frunzele ce deja s-au uscat.
Chiar si in camara s-au strans fructele pregatite si conservate, culese atunci cand vara a luat sfarsit iar acum gospodinele au tot cele trebuie pentru lunga iarna ce va sa vina.
Chiar nu e greu de ghicit ce anotimp a sosit iar eu am scris acest articol in ideea ca voi, cei care aveti deja copii o sa puteti profita de ocazie si veti incerca sa le povestiti celor mici aceasta ghicitoare, punandu-i sa va dea un raspuns.
Ghicitorile sunt o excelenta sursa de invatare pentru toti copii iar parintii ar trebui sa profite de ele, cu atat mai mult cu cat tot mai putine traditii se pastreaza acum, in aceste vremuri dominate de calculator.
La final am sa va mai spus una, dar ramane in seama voastra sa gasiti raspunsul:
O ridiche alba, dulce,
Vara-n fabrica ajunge,
O dezbraca de cojoace
Si in zahar o preface!

Despre criză

Scrisesem mai de mult un comentariu despre criza economică. De la momentul acela, în care eram convins că nu poate să fie dracul atât de negru pe cât ni-l prezentau analiştii occidentali, iată că au trecut câteva luni, în care situaţia celor mai multe companii din România s-a agravat, ca urmare a prăbuşirii cererii, atât interne, cât şi externe, dar mai ales ca urmare a bâjbâielii fără precedent în materie de politici economice, pe care o demonstrează acest guvern pedelisto-pesedist, deci fesenist.

Dacă până la urmă am înţeles de ce este necesar să ne împrumutăm cu aproape 20 de miliarde de Euro de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Uniunea Europeană, mă strădui să pricep de câteva săptămâni care sunt raţiunile care îl mână pe aiuritul şi aiuritorul ministru al Finanţelor în războiul impozitului forfetar.

În condiţiile în care mai toate statele Europei se luptă să-şi păstreze companiile (de la giganţii industriei auto până la florăria de la colţ) în viaţă, guvernul României se chinuie să omoare şi bruma de spirit antreprenorial, iniţiativă privată şi capital autohton care s-au constituit în anii creşterii economice de după anul 2000.  Pentru că nu cred că mai este nevoie de niciun argument care să demonstreze că introducerea acestui impozit obligatoriu pe pierdere (că asta este până la urmă) va duce la ruinarea unor afaceri precum şi la construirea unor bariere la intrarea pe piaţă, a căror trecere va pune pe gânduri mulţi potenţiali antreprenori. Cu tot ce rezultă de aici: închiderea unor afaceri creatoare de locuri de muncă, şomaj, obligaţia statului de a plăti ajutoare de şomaj celor care au contribuit la fondul respectiv, deci cheltuieli mai mari ale bugetului de asigurări sociale de stat, toate coroborate cu scăderea pe termen mediu şi lung a încasărilor bugetului de stat, întrucât este evident faptul că foarte mulţi antreprenori vor căuta forme de evitare a acestui impozit.

Împotriva impozitului forfetar ajunge până la urmă un singur argument, atâta timp cât toate ideile de bun simţ economic şi de politici economice aplicate corect par să-l lase rece pe administratorul de combinate siderurgice şi fabrici de marmură care este domnul Pogea.

Este vorba de faptul că impozitul forfetar contravine acquis-ului comunitar, acesta interzicând statelor UE impozitarea cifrei de afaceri. Aşadar, ne rămâne speranţa că guvernanţii nu vor încălca o normă europeană, pe care s-au angajat să o respecte prin tratatele semnate şi asumate de România.

Punct şi de la capăt.

N-avem probleme suficiente, ne mai facem câteva. Predictibilitatea politicilor economice? Zero. Seriozitatea promisiunilor guvernamentale? Zero. Câte din măsurile aşa-zis anti-criză prezentate în ianuarie s-au materializat şi se aplică? Niciuna. Câte lucrări de infrastructură au pornit? Niciuna. Câte facturi restante a achitat statul din ianuarie şi până acum? Prea puţine. Câte fonduri europene s-au deblocat, câte noi proiecte au fost puse pe roate? Habar n-avem. Câte măsuri reale de diminuare a cheltuielilor publice neesenţiale s-au aplicat? N.N. Mai mult decât atât, s-au luat măsuri de alocare a unor fonduri publice pe proiecte absolut neviabile, cum este cel al tichetelor de vacanţă pentru angajaţii statului care vor costa bugetul mai mult decât va aduna domnul Pogea din impozitul forfetar în 3 ani. Bravo!

În condiţiile acestea, optimismul comentariului meu anterior, cel din ianuarie, era exagerat. Cred în continuare că mecanismele crizei ascund şi foarte multe oportunităţi, dar m-am convins că avem darul de a ne-o face cu mâna noastră. De a înrăutăţi dinadins o situaţie şi aşa prea puţin roză!

Un fapt divers: În Ungaria, mult mai afectată de criză, Parlamentul a învestit un nou guvern, condus de un tehnocrat pe nume Gordon Bajnai. Noul cabinet este alcătuit din mai mulţi specialişti şi mai puţini politicieni decât precedentul şi are deviza: “Un guvern, un an, un forint”. Va sta în funcţie un an, până la următoarele alegeri legislative, iar salariul miniştrilor este de un forint.

Jocuri mario pentru Wii

Daca sunteti fani al jocurilor acest articol va va interesa in mod cert. Ca si fani al acestui tip de distractie cel mai probabil apetitul pentru jocuri va fost deschis in copilarie de catre celebrul personaj Mario.  Si poate si cu scopul de a va purta in trecut si a mai gusta un pic din inocenta pierduta odata cu trecerea timpului si indreptarea catre jocuri de tip shooting sau cu intriga de razboi, m-am gandit sa va scriu un pic despre cele mai noi jocuri Mario care se gasesc pe piata in acest moment.
Printre ultimele jocuri produse de catre cei de la Nintendo , jocuri care sunt in general dedicate consolei Wii, si in care rolul principal este jucat de catre Mario puteti gasi:
• Mario Power Tennis– Acesta este un joc care se poate juca in maxim patru jucatori si in care starurile Regatului Ciuperca se aduna pentru un turneu de tenis. Cu ajutorul telecomenzilor de la Wii jucatorii pot sa devina eroii perferati din Regatul Ciuperca si sa se bata pe terenul de tenis.
• Super Mario Galaxy 2 -  este un joc bazat pe aventurile lui Mario si a lui Yoshi. Povestea se desfasoara in spatiu unde Mario il urmareste pe regele Koopa care a intemnitat-o pe printesa Piersica si a pus mana pe univers prin folosirea Stelelor Puterii. Mario trebuie sa strabata mai multe galaxii pentru a recupera aceste Stele ale Puterii si a calatori in centrul universului unde o salveaza pe printesa si lumea.
• Mario & Sonic at the London 2012 Olympic Games – este un joc a carui actiune se petrece la Londra in timpul Jocurilor Olimpice si unde jucatorii trebuie sa castige probele aferente diferitelor discipline sportive.
Lista de jocuri in care Mario si companionii sai din Regatul Ciuperca sunt personaje poate continua, si indiferent de preferintele pe care le ai la momentul actual sunt sigura ca te vei juca cu placere aceste jocuri Mario enumerate mai sus.

Aburii unei sobe stricate

Plouă rece și mărunt, iar impresia mâinilor vinete ale omului care începe să-mi spele mașina mă face să mă refugiez în cămăruța de după ușa grea de tablă ruginită, unde fusesem îmbiat încă de la început să mă duc.

- Șefu, nu vezi ce urât plouă, du-te și mata acolo înăuntru, îmi spusese omul, slab, uscat și aproape chel, dar cu siguranță nu mai bătrân de vreo 35 de ani, în timp ce pregătea spuma menită să îndepărteze praful atât de bucureștean de pe mașină.

În spatele ușii ruginite, șase bărbați stau în jurul unei sobe improvizate, pe care se odihnește un bol murdar și ciobit, umplut cu apă. Aburi mulți se ridică încet deasupra bolului, soba produce un fum înecăcios, greu și adormitor… Un angajat își ține mâinile înghețate asupra bolului, din cizmele de cauciuc se scurg firicele de apă rece.

Mă așez pe singurul scaun liber și mă uit în jur. La un birou improvizat un burtos jovial se joacă cu telefonul mobil și cu o legătură de chei. Alt burtos îi ține companie, în timp ce restul – angajații spălătoriei pesemne – tac. Burtosul e arab, îl trădează accentul. Toți se uită la Realitatea TV, unde se discută despre criză.

Ușa de fier ruginit se deschide încet-încetișor și un bătrânel gângav, sprijinit într-un baston hodorogit și încotoșmănat cu un căciuloi de astrahan tras până peste urechi, pășește șovăielnic în camera îngustă. Arabul îi oferă un scăunel, moșul ia loc și începe să vorbească. De-abia îi deslușesc cuvintele, arabul dă din cap, moșului îi curge salivă din colțul gurii, dar vorbește, vorbește fără încetare. Brusc, uimitor de sprinten, saltă de pe scăunel, se îndreaptă spre ușa în dreptul căreia se oprise o bătrână…

- Las că vin, maică, vin acuma, las că n-am murit, las că mergem mâine la piață dacă n-o mai ploua, zice moșul și dă cu bastonul în ușă.

Arabul zâmbește ironic. Moșu, zice, voia bani. E proprietarul spațiului spălătoriei și vrea chiria în avans. N-are arabul bani, e criză, azi a avut doi clienți. Cred că sunt al doilea. Nu înțelege moșul asta, vrea banii. Dolarii, dolarii, zice arabul. Las, zice, are moșul dolari destui. 30.000. Îi ține în pod, zice, să nu îi găsească fiu-su. Că nu îi lasă nimic lu fiu-su, că nu îi cumpără pâine. Nici nevastă-sa nu îi cumpără, poate nu-i lasă nici ei nimic, baba dracului. Zice arabul și trosnește cu cheile multe și mari pe masa de fier.

Mă îneacă fumul sobei stricate, mi s-a făcut somn și mă doare capul. Fug afară, unde plouă în continuare, rece și mărunt. Omul n-a terminat de spălat mașina, dar prefer să stau afară. Lângă mine, aproape imperceptibil, pe soclul gardului de sârmă împletită, moșneagul privește strada goală. Își ține căciuloiul în mână și de pe fruntea cheală niște stropi mici și reci se preling grăbit pe paltonul ponosit…

Gunoaie și ruine. La Constanța.

N-am vrut. N-am vrut nici în ruptul capului să merg la Constanța. La Marea Neagră. Pe care am văzut-o ultima dată în 1997. Cu un an înainte făcusem o excursie, aproape inițiatică aș putea spune, în Dobrogea. Văzusem Tulcea, Sulina, Niculițel, Histria, Enisala, Babadag-ul, monumentul de la Adamclisi, Cheile Dobrogei, văzusem o lume de o simplitate copleșitoare și o sărăcie lucie, văzusem care mici și jerpelite, trase de măgăruși cărunți, și pepeni galbeni, munți de pepeni galbeni. Un pământ arid, sec, chinuit de o secetă cumplită. Și oameni slabi, arși de soare și de vântul plin de praf al Dobrogei.

Îmi aduc aminte și acum de baclavaua înecată în miere și nuci a turcului din Tulcea și de saramura de chefal de pe terasa grădinii de vară din Sulina, unde zile la rând eram singurii clienți, de chemaseră în a treia zi și o formație să cânte special pentru noi.

Cu amintirile acestea nealterate, am acceptat în cele din urmă ideea de a merge din nou în Dobrogea, de data aceasta la Constanța și Mamaia. Pe o minunăție de autostradă până la Cernavodă și apoi pe o șosea nițel îngustă, dar impecabilă.

Lăsând farmecul sălbatic al Mării Negre și îngusta plajă de la Mamaia la o parte, cu tonele de scoici sparte și câteva gunoaie incerte plutind în derivă, orașul și portul Constanța sunt o dezamăgire fără margini și fără excepție.

Un centru așa-zis istoric ruinat, zeci de clădiri din care au mai rămas doar fațadele, și acelea în prag de prăbușire iminentă, curți inundate de gunoaie, trotuare sparte, șosele pline de gropi, câini vagabonzi la tot pasul, clădiri execrabile cu termopane îndoielnice și sticlă hidoasă plantate între case vechi, lăsate în paragină, bijuteria Cazinoului cu geamuri sparte și lacătul pe ușă și, încă odată, gunoaie, gunoaie, gunoaie. Asta e Constanța,

Piața Ovidiu, celebră zice-se, pare un amalgam fără sens și scop. Portul Tomis? Nimic special. Restaurantul de profil din port? O bătaie de joc incredibilă, o mâncare submediocră și niște chelnerițe sictirite și urâte, literalmente urâte prin comportamentul infect, care la rugămintea mea de a mi se aduce o porție de gem (asta pentru a da gust unor papanași penibili) îmi răspund profund indignate că aceasta este imposibil, domnule, e imposibil, nu se poate. Nu permite rețetarul!?!

Imaginea de ansamblu? Un oraș rănit, al cărui centru, cu siguranță odată plin de farmecul portuar, plânge la fiecare colț, părăsit fiind de viață și de oameni, apoi cartiere imense, nemărginite, de blocuri, blocuri, blocuri. Nimic altceva decât blocuri. Constanța, odată al doilea oraș al României, marele port, orașul de importanță națională (m-am săturat de asemenea comentarii, pe care le tot citeam pe diverse forumuri, din partea unor constănțeni imbecili) nu e altceva decât un oraș maltrat și desfigurat de nepăsare, prost gust și hoție miticească, o rușine căreia nu îi pot găsi termen de comparație în niciun alt oraș din România pe care l-am văzut până acum.

Plec întristat. Mă alină șoseaua, prea bună ca să fie circulată doar trei luni pe an. Și mă fac să zâmbesc ironic lozincile scrise cu litere mari pe câte o placă ruginită de prin celebrele localități constănțene, care îmi aduc aminte de lozincile cooperativizării sau electrificării comuniste. Valu lui Traian, Murfatlar, Saligny. Lozincile sunt peste tot. PIETRUIREA TOTALĂ A ULIȚELOR DE PĂMÂNT. SĂ SCOATEM JUDEȚUL CONSTANȚA DIN NOROI. Haida-de, nene președinte de județ, care ți-ai pus numele sub acest îndemn plin de elan patriotic…

Din imaginea pe care am avut-o despre tărâmurile dobrogene, veche de aproape 13 ani, s-a ales definitiv zobul.